Impotriva fricii si a principiului de suspiciune

O respiratie intensa, inima care bate, prea tare, gatul care se sugruma, o voce ragusita, corpul intreg paralizat, pietrificat, gandurile oprite. Frica este mai intai toata aceasta fiziologie descrisa atat de bine de Alain, filozoful, in timpul sau. Intelegem ca din principiul fiecarei frici, exista, cum remarca si el, in definitv, frica de a ne fi frica. Si ca atunci curajul poate sa se rezume la un nu inca opus la survenirea sa, ceea ce Platon sugera deja in Thrasymachus.

Fara nicio indoiala, in comparatie cu anxietatea, care nu are niciunul, frica isi da intotdeauna obiecte. Aceste obiecte sunt multiple si se reinoiesc fara incetare. Cei mai buni istorici au demonstrat-o la scara istoriei umane. Si antropologii ne dau numeroase marturii si documente. Fiecare civilizatie are maniera sa proprie de a-si imblanzi fricile. Umanitatea nu s-a oprit niciodata din variatia practicilor si a conceptiilor vizand sa-si asigure un fel de stapanire simbolica.

Dar poate niciodata obiectele fricii nu au devenit sistem asa de mult ca in cazul societatilor noastre : razboiul, saracia si somajul, cele trei bantuiri moderne, pe langa care se adauga poluarea, noile mari epidemii, modificarile climatice, OGM-urile, clonarea reproductiva, energia nucleara, deseurile radioactive … Un calificativ greu al unei intregi filozofii este reunit : ireversibil.

Timpul aproape ca nu mai este perceput, decat sub aspectul e prea tarziu. Si viitorul „devine supliciu imediat ce incercam sa il contemplam in loc sa il facem”.

Media ne produce o succesiune in randuri stranse, de imagini catastrofice care suscita si intretin o viziune fatalista a istoriei noastre ; o morala pesimista preia conducerea, pana in Statele Unite, in defavoarea optimismului inerent filozofiei progresului care inspira odata increderea in viitor, propriu lumii occidentale.

Majoritatea responsabililor politici, in loc sa se opuna acestui fatalism si acestui pesimism, nu fac decat sa il agraveze. Isi inchipuie ca pot sa traga un folos. Reinnoind cu gandirea lui Thomas Hobbes, ei conjuga frica si individualism ca motive si resort de ordine sociala. Rezultat : individualismul se transforma in egoism. Egoismul suscita cele mai aprigi violente. Insecuritatea isi intinde regatul. Securitatea devine acum figura a idealului vietii umane, in locul si la locul libertatii sub care era subordonata in gandirea clasica, ca simplu mijloc cu sfarsit.

Aceasta securitate cheama in mod traditional stiinte si tehnologii in serviciul eficacitatii sale. Vedem astazi biometria care ne rapeste corpurile pentru a le transforma in fisiere vii, a caror crestere risca de a purta un prejudiciu ireversibil la cele mai elementare drepturi ale omului din care societatile noastre si-au facut blazonul.

Idealul de securitate se traduce intr-un mod insidios sau inselator, printr-un detestabil dicton „feriti-va unii de altii”. Nu stim cum sa procedam fara sa aprindem „razboiul tuturor impotriva tuturor”  si sa ii opunem un ideal de libertate proiectat ca expansiune fara limitele puterii individuale.

Nu e de ajuns sa invocam ratiunea care se desfasoara in cunostinta stiintifica.

Primatul epistemologic al cunostintei asupra actiunii a suscitat ceea ce putem numii o versiune ciudata a filozofiei Progresului. Ea s-a prezentat ca mostenitoare a filozofiei Luminilor, dar a refuzat dimensiunile metafizice. A facut din stiinta si din aplicatiile sale valoarea suprema, din certitudinea acestui adevar garantia justitiei actiunii. E acest soclu intelectual care se vede astazi pus sub semnul intrebarii. De cateva decenii, ideea de Progres a intrat in decadenta. Valoarea stiintei este relativizata. Tehnologia suspecta, sau chiar diabolizata. Natura sau Viata sunt ridicate in mari fetisuri. Ciudatul destin al principiului de precautie este legat de aceasta clatinare. Pierzandu-si reperele, societatea noastra europeana este anxioasa. Orice obiect e bun pentru a-si fixa aceasta anxietate : plantele OGM, antenele de telefonie mobila, pandemia de gripa H1N1 sau mai recent Ebola, nanotehnologiile, islamul … .

Principiul de precautie, popularizat de Hans Jonas,  introdus in 1992 in Tratatul de la Maastricht, trebuia sa redea increderea cetatenilor occidentali. Astazi e hrana anxietatii. Chestiunea asa numita a „undelor” e un bun exemplu a acestei anxietati fara obiect. Niciun mijloc de cauzalitate nu este stabilit intre nelinistea de care fac act reclamantii si instalatiile unei antene de telefonie mobila in proximitatea cladirilor de locuinte. Motivul asa zis de électro-sensibilitate est izolat si chiar inlaturat. Desi unele instalatii respecta in mod scrupulos normele tehnice impuse si stabilite de catre stat, unele tribunale le dau câstig reclamantilor (Ex : Curtea de Apel de la Versaille).

In afara cazurilor extreme, suntem obligati sa constatam ca expertiza stiintifica este de acum inainte peste tot supectata, sau chiar renegata, considerata ca partizana, supusa unor conflicte de interese insurmontabile.

Episoadele tragice nu lipsesc de cateva decenii si sunt baza acestei banuieli : sange contaminat, boala vacii nebune, vaccinarea impotriva hepatitei B … nenorocirea dezbaterilor publice in privinta nanotehnologiilor ale caror sesiuni au fost in mod sistematic sabotate de grupuri violente, si care prezinta aceste tehnologii ca profunzimea si originea raului. Daca sunteti fizician si ati lucrat in acest domeniu foarte complex, ati fost cu siguranta finantat de catre industriasi. Nu sunteti deci impartial. Daca e sa vedem lucrurile din acest punct de vedere, singura expertiza „independenta” ar fi atunci cea a militantilor care nu au avut niciodata contact cu cercetarea domeniului respectiv … si uite asa inventam notiunea pe care o putem numii drept „expertiza ignoranta”.

Principiul de precautie intervine in acest context : cunoasterea stiintifica nu ar fi decat o opinie printe multe altele – „construita social”, iata ce repeta intruna sociologii de stiinte de 30 de ani, reluand fara sa zica sau fara sa stie tezele sovietice de dupa razboi. Cum a spus-o foarte bine Maurice Tubiana, atentia se focalizeaza intotdeauna pe pericol ; niciodata pe beneficiile inovatiei . O expertiza  stampilata de „dovezi” impuse opiniei de catre industriasii fricii (cu Hollywood in capul listei) ar incepe in mod contrariu prin studiul „balantei” beneficii/pericole.

Principiul de precautie, cum este perceput astazi, are efectul contrar celui initial prevazut si hraneste frica viitorului. Incepand cu domeniul mediului inconjurator, a castigat domeniul sanatatii, si din aproape in aproape, datorita unor interpretari abuzive, isi intinde stapanirea catre toate domeniile inovante.
Intrebarea esentiala nu mai este astazi de a face bine diferenta intre preventie, care se refera la riscurile dovedite ( de exemplu gripa H1N1) si precautie care trebuie sa se refere la riscurile nedovedite, de altfel „grave si ireversibile”.
Intrebarea nu mai este de a sti daca principiul duce la imobilizm sau este, in mod contrar, un principiu de actiune (si de cercetare).
Intrebarea majora este cea a veritabilei antropologii care intervine la locul si in numele sau : aceea a omului precaut bantuit de catastrofe, ale carora risca sa fie el insusi autorul prin prea multa indrazneala inventiva.

Ecologismul ambiant a facut din asta modelul sau : impotriva prometeismului Luminilor, intelepciunea frugala a dezvoltarii pe termen lung pe care sfarsim prin a nu mai vedea de ce este o dezvoltare atunci cand ii adaugam tema decresterii. Cand il inchipuim cum trebuie, din perspectiva deciziei publice, vedem principiul de precautie transformandu-se intr-un „principiu umbrela” sub care se acopera automat administratori si oameni politici.

In numele principiului de precautie, cerem fiecaruia ce intreprinde (o activitate productiva sau o cercetare creativa) de a aduce in avans proba de absenta a riscului pe care ar putea sa-l intampine  sau pe care ar putea sa-l produca altora – ceea ce excede pur si simplu posibilitatile conditiei umane. Le cerem in numele aceluiasi principiu care devine „principiu de suspiciune” sa prevada imprevizibilul. Un fel de magie care ne-ar permite sa ne depasim limitele naturale.

Suscitam si promovam aparitia unui nou tip de om care risca sa renunte la orice progres in cunoastere si in actiune, din incapacitatea de a produce certitudini absolute care ii sunt impuse inainte de a intreprinde.

E vorba de timp, de timpul uman despre care este vorba in definitiv. Chestiune filozofica radicala.

Nu, nu stim si nu putem sa prevedem imprevizibilul, dar, cum o remarca filozoful si omul de actiune Gaston Berger, trebuie sa pastram mereu in constiinta ceea ce imprevizibilul poate sa produca si sa ne pregatim sa-l confruntam.  Trebuie sa ne deschidem spre imprevizibil, nu numai pentru a indeparta pericolul, dar pentru a apuca sansa care se prezinta.

Nu, nu e posibil de a prezenta dovada unei absente a riscului, dar luand in calcul riscul potential, putem – trebuie – sa facem efortul intelectual si fizic indispensabil nu numai pentru a-l dovedi (sau nu) dar pentru a-l evita. Inca o data, este vorba de o atitudine etica, aceeasi care se gaseste, prin tehnica, la originea progresului de cunostiinte si ale aplicatiilor ei in lumea moderna.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s