Este munca un blestem ?

Din punt de vedere etimologic cuvântul muncă se referă la un chin, din slavul maka = chin, și poate avea ca sinonime o panoplie de cuvinte precum calvar, canon, caznă, chin, durere, încercare, patimă, păs, pătimire, schingiuire, suferință, supliciu, tortură.

 

Munca

 

E clar ca pe baza acestei etimologii și a acestor sinonime munca poate fi imediat asociată cu ideea de suferință, cu un sentiment de violență împotriva propriei persoane. Acest sentiment este foarte bine evidențiat și în expresii populare de genul : „a merge la caznă”. În societățile noastre moderne, sociologii descriu aceeași idee atunci când evocă „blues-ul de duminică seara” sau „fobia de luni” …

Trebuie să vedem în muncă un blestem?

Pe scurt, un blestem este un rău care ni se întâmplă și care se dovedește inevitabil : fatalmente, omul ar fi condamnat la muncă și asta nu i-ar aduce decât stres și durere. Așadar, ne pierdem viața doar pentru a o câștiga, sau putem trage vreun beneficiu din muncă ?
Intr-o prima fază, vom vedea de ce munca este considerată un blestem. Dar apoi vom demonstra, într-o a doua etapă, că aceasta poate fi, dimpotrivă, chiar eliberatoare și emancipatoare. In cele din urmă, vom putea intr-o ultimă abordare, să substituim ideea de alienare (mai justa pentru mine) cu aceea de blestem.

Poate părea evident la început că munca poate sa ni se înfătișeze ca un blestem. Este o idee împărtășită de numeroase persoane care ne demonstrează că reprezentarea negativă a muncii este destul de răspandită. Și asta pentru că munca este o activitate servilă și penibilă.

O activitate servilă

Pe de-o parte, munca este considerată un supliciu căci este o activitate servilă. Ne simțim sclavi ai necesității de a se duce la muncă și în acelasi timp visăm la o stare de libertate totală în care nu am mai avea nevoie să muncim. A munci este o necesitate, si mai ales o necesitate pe care ne-am dori sa o dăm uitării. De astfel, in tradiția greco-romană, munca era concepută ca o pură pierdere de timp, rezervată pentru sclavi. Ea se supunea doar ordinului de necesitate. Nu era considerată ca având o valoare intrinsecă (ca atare). Acest lucru se ilustrează foarte bine în mitul epocii de aur relatat de Hesiod. Epoca de aur simbolizează un trecut prosper și fericit (un paradis pierdut) : este un timp de abundență și de nepăsare, unde munca nu își are locul. Vedem astfel că în mentalitatea antică, munca nu are nicio valoare, ea apare mai degrabă ca răspsuns al unui final strict utilitar.

O activitate penibilă

Pe de alta parte, munca este un blestem, deoarece este o activitate penibilă. In tradiția judeo-creștină, munca apare ca o activitate dureroasă, un blestem divin. Cum ne relatează Geneza, la capitolul 3:19 : „în sudoarea feței tale îţi vei mânca pâinea ta…”. Munca reprezintă pedeapsa impusă lui Adam de către Dumnezeu, în urma păcatului originar. Mitul căderii ne prezintă astfel munca precum o degradare, o activitate care nu are nicio valoare în sine, înafara celei de a fi o constrângere și o pedeapsă.
Astfel, într-o intreagă tradiție de gândire, munca este vazută sub această perspectivă a suferinței și a fatalității. Putem totusi sa o vedem și altfel ?

Ne reprezentăm munca fiind drept o necesitate și o greutate. Cu toate acestea, ea poate fi văzută și altfel : poate fi condiția libertătii și a fericirii ; poate acoperi in acest sens o dimensiune extrem de pozitivă.

O activitate eliberatoare

Munca poate fi vazută ca o binecuvântare pentru om deoarece poate fi eliberatoare. Este un paradox : munca apare ca fiind un sinonim al libertății (constrângerea eliberează !). Hegel prezintă astfel munca, a cărui natură este aceea de a transforma natura, de exemplu muncitorul va transforma materia pentru realizarea unei intenții : cultivă un câmp, construiește o casă, un baraj, etc. Prin intermediul muncii și a tehnicii, omul inversează relația de supunere : se eliberează de natură devenind stapânul ei. Astfel, tot pentru Hegel, munca și tehnica reprezintă o „viclenie a rațiunii”, deoarece sunt intermedierile prin care omul dobândește o libertate pe care nu o avea. Opoziția libertate/muncă este regândită în totalitate.

O realizare de sine

In plus, munca nu produce doar o schimbare a naturii (a obiectului transformat), dar și o transformare a omului (a subiectului ce muncește). Orice muncă munceste la transformarea unui om, în același timp cu obiectul (omul face munca și munca îl face pe om).  Este ceea ce ne arată intr-o manieră exemplară dialectica stăpanului și a sclavului  lui Hegel, unde cel din urmă, muncitorul, accede prin expertiza sa la independență, în timp ce comanditarul devine dependent de cel ce lucrează. Teza lui Hegel este aceea că munca nu este acea activitate servilă și demnă de dispreț, ci din contră, o activitate formatoare si eliberatoare : „prin intermediul muncii, constiința vine către sine”; „constiința muncitoare ajunge astfel la intuiția ființei independente” (a autonomiei sale, a inteligenței sale și a resurselor sale). Cel care este în realitate sclavul celuilalt este stăpânul, căci este dependent de cel ce muncește și deține tehnica.

O activitate implinitoare

Ne dăm seama aici că munca constituie fundamentul libertății noastre, dar putem merge mai departe rezonând astfel : putem spune că este condiția fericirii noastre. Intr-adevar, muncitorul poate descoperi o împlinire atunci cand munca pe care o realizează îi procură satisfacție. Nu este vorba numai de satisfacția lucrului bine făcut, dar și (…și mai ales) de intensa emoție pe care ne-o aduce o muncă în care ne-am investit. Exemplul artistului este în acest sens foarte emblematic : acesta se exprimă din plin prin activitatea sa, care devine mai apoi opera sa.  Este și motivul pentru care Hegel (și mai apoiArendt) afirma că arta este încoronarea muncii.

După această interpretare, mai putem susține că munca este într-adevăr un blestem ? Chiar dacă poate fi considerată, cum am evocat mai sus, o activitate constrangătoare, nu mi se pare totuși că poate fi considerată drept un blestem, o fatalitate, căci pâna la urmă munca este doar ceea ce oamenii fac din ea.

Munca poate fi alienantă !

In schimb, mi se pare mai riguros în cele din urmă, de a substitui conceptul de blestem cu cel de alienare, pentru a caracteriza situațiile în care munca îi produce suferință omului. In cazul acesta, munca apare ca o degradare a muncitorului, dar asta nu are nimic de-a face cu o fatalitate.

O alienare economică

Critica marxistă a muncii are meritul de a sublinia caracterul potențial alienator al muncii (în sistemul capitalist). Muncitorul este alienat într-un sens primar, deoarece trebuie sa se vânda pentru a supraviețui. Deposedat de mijloacele de producție și de produsul finit, el nu mai vinde produsul muncii sale, ci forța sa de muncă. De unde reiese exploatarea muncitorului : valoarea de schimb a forței de muncă (costul muncii) este inferioară valorii sale de utilizare (munca pe care o produce) : de unde reiese profitul. Muncitorul (proletarul sub penița lui Marx) nu face parte din muncă, în niciun caz, nu mai mult decât produsul muncii sale sau mijloacele de producție. Prin urmare, este alienat din punct de vedere economic.

O alienare tehnică

In plus, muncitorul nu mai are măiestria, controlul asupra tehnicii : este doar o verigă din lanțul de producție. Trecerea de la divizia artizanală la divizia de fabrică muncitorească (munca pe bandă) duce la pierderea măiestriei tehnice a muncitorului.

Munca devine astfel o activitate din ce in ce mai abstractă. Este și ceea ce denunță Charlie Chaplin în filmul „Modern Times – (Timpurile Moderne)” în celebra scenă de prindere a șuruburilor : Charlot nu este decât o mașina ! Munca devine dezumanizantă. Tehnica nu mai este un mod de eliberare, ci o pierdere a libertății, căci o pierdere a măiestriei asupra ansamblului de procese si a mijloacelor tehnice : devine parcelară ; „muncitorul nu se mai folosește de masină, ci o servește”, ne spune tot Marx. Din cauza mașinii, muncitorul este deposedat, tehnic vorbind, de munca sa.

O alienare morală

In cele din urmă, munca poate fi vazută ca o alienare, în măsura în care e epuizantă pentru om și îl impiedică sa se bucure de o viață liberă si fericită. Nietzschze emite o critică radicala asupra muncii moderne, care și-a pierdut tot sensul și a devenit o înstrăinare de la libertatea umană. Tot el ne spune că munca este „cea mai buna poliție”. Asta înseamnă ca este o manieră de a disciplina individul, un mijloc de control asupra acestuia. Munca grea din zorii zilei pâna seara mobilizează toate facultățile noastre și impiedică orice reflecție.

Deci, este munca un blestem ?

Se pare că munca poate fi penibilă, constrângătoare și chiar dureroasă, munca este cauza multor suferințe fizice și morale. Acesta este modul pe care și-l reprezintă multe persoane, precum și o întreagă tradiție de gândire. Cu toate acestea, munca ii poate permite omului să se emancipeze. Filosoful Hegel ne invită în acest sens sa recitim mitul Genezei intr-o manieră pozitivă : pentru el, acest mit nu ne relatează povestea degradării, ci mai degrabă, a unei elevații ! Munca poate fi, mai ales, o binecuvântare decât un blestem !

Prin urmare, in cazul in care munca este dezumanizantă, putem vorbi intr-un mod mai echitabil despre o alienare decât despre un blestem. O reflecție riguroasă nu poate considera munca drept o pedeapsa fatală ! 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s