Totul (n-) are importanță ?!?

22 iunie 201727 iulie 2017 / George S. / Scrie un comentariu

Pe 20 iunie 2017 s-au împlinit 22 de ani de la moartea celebrului filosof, Emil CIORAN.

Cioran - filotopia

Cu această ocazie am ales să va expun un mic capitol din cartea tinereții sale „Pe culmile disperării”, carte scrisă la numai 22 de ani. Capitolul se intitulează „Totul n-are nici o importanță” și este profund marcat (ca toată cartea de altfel) de trăirile intense ale autorului, marcate la rândul lor de o insomnie „cronică”, fidelă de-alungul existenței lui CIORAN.

Această agonie post-adolescentistă și insomniacă scrisă într-un lirism nietzschean conturează esența primară a filosofiei lui Cioran, filosofie apetisant de cinică și mereu expansivă în interpretări.

Totul n-are nici o importanță

„Şi ce importanţă poate să aibă faptul că eu mă frămînt, că sufăr sau gîndesc? Prezenţa mea în lume va zgudui — spre marele meu regret — cîteva existenţe liniştite şi va tulbura naivitatea inconştientă şi plăcută a altora, spre şi mai marele meu regret. Deşi simt că tragedia mea este pentru mine cea mai mare tragedie din istorie — mai mare decît prăbuşirile de împăraţi sau decît cine ştie ce irosire în fundul unei mine —, totuşi am implicit sentimentul totalei mele nulităţi şi insignifianţe. Sînt convins că nu sînt absolut nimic în univers, dar simt că singura existenţă reală este a mea. Şi dacă aş fi pus să aleg între existenţa lumii şi existenţa mea, aş înlătura pe cealaltă, împreună cu toate luminile şi legile ei, încumetîndu-mă să planez singur în neantul absolut. Deşi pentru mine viaţa este un chin, nu pot să renunţ la ea, fiindcă nu cred în absolutul valorilor transvitale pentru ca să mă sacrific în numele lor. Dacă aş fi sincer, ar trebui să spun că nu ştiu de ce trăiesc şi de ce nu încetez să trăiesc. Probabil cheia rămîne în fenomenul iraţionalităţii vieţii, care menţine viaţa fără motive. Şi dacă nu există decît motive absurde pentru a trăi? Dar acestea se mai pot numi motive? Lumea aceasta nu merită să te sacrifici pentru vreo idee sau vreo credinţă. Cu cît sîntem mai fericiţi astăzi, dacă alţii s-au sacrificat pentru binele şi luminarea noastră? Ce bine şi ce luminare? Dacă cineva s-a sacrificat pentru ca eu să fiu fericit acum, atunci eu sînt mai nefericit decît el, fiindcă nu înţeleg să-mi clădesc o existenţă pe un cimitir. Am momente cînd mă simt responsabil de întreaga mizerie a istoriei, cînd nu înţeleg pentru ce unii şi-au vărsat sîngele pentru noi. Cea mai mare ironie ar fi însă cînd s-ar putea stabili că aceia au fost mai fericiţi decît noi.Praful să se aleagă de întreaga istorie. Ar trebui să nu mă mai intereseze nimic în această lume; să-mi apară ridicolă însăşi problema morţii; suferinţa, limitată şi nerevelatoare; entuziasmul, impur; viaţa, raţională; dialectica vieţii, dialectică logică, iar nu una demonică; disperarea, minoră şi parţială; eternitatea, o vorbă; experienţa neantului, o iluzie; fatalitatea, o glumă… Căci mă gîndesc serios, ce rost au toate acestea? De ce să mai pui probleme, să arunci lumini sau să accepţi umbre?
N-ar fi mai bine să-mi îngrop lacrimile într-un nisip la marginea mării, în cea mai deplină singurătate? Dar n-am plîns niciodată, fiindcă lacrimile s-au transformat în gînduri. Şi nu sînt gîndurile acestea tot atîta de amare ca lacrimile?”

Pentru cei care vor să citească integralitatea acestei cărți, o puteți descărca aici în format PDF.

Exercițiu de singurătate

9 iunie 201712 iunie 2017 / George S. / 2 comentarii

În loc de-a scrie un articol despre necesitatea de a fi singur, mi-am spus că mai bine ar fi să vă propun un exercițiu de singurătate.

Exercitiu de singuratate

Scopul acestui exercițiu este acela de a răspunde unei nevoi capitale și anume nevoia de singurătate, capitală deoarece permite abandonul în spațiu și în timp fără nicio direcție sau durată prestabilită înafara celei impuse corpului de către sufletul pierdut în reflecție.

Este o stare aproape imposibil de atins în zilele noastre, într-o societate plină de zgomot și de distracție permanentă, un fel de societate bazată pe impulsuri emoționale ce devin obstacole ale rațiunii. Să fi suficient e un obiectiv foarte greu de atins, sau chiar imposibil pentru unii și din păcate mă pot număra și eu printre ei.
Caut uneori sa fiu singur cu mine, să pășesc într-o liniște totala, fără niciun sunet, nici măcar fredonat în mintea mea, fără nimic care să mă distragă, fără niciun gând apăsător sau fără nicio nevoie imediată sau îndepărtata. Trebuie să recunosc că îmi este foarte greu să ating această stare de ataraxie, ba mai mult de-atât îmi este imposibil uneori să ating măcar un sfert din ea. Deși nu am încetat să încerc acest scop extatic, mereu sunt perturbat de câte ceva și spiritul de observație pe care am mizat atâția ani îmi este acum o unealta inamică, care apare mereu la momentul nepotrivit cu efecte contrare celor inițial prevăzute.
Până și simplul exercițiu de concentrare asupra unui gând cu scopul de a-l despica și analiza este o povară. Indiferent de locul în care ma aflu, că e vorba de mijlocul unui oraș sau al unei păduri virgine, aceeași neliniște zgomotoasă se ambiționează să-mi încurce planurile cu rațiunea. E ca și cum creierul mi-ar fi încărcat într-un ritm cotidian de acest zumzăit penibil care împiedica conectarea cu eul interior, cu „Dasein”-ul cum l-ar fi numit Heidegger.
Aș spune chiar că aceasta încărcare zgomotoasă este ireversibilă și odată instalată devine un fel de autostradă inconturnabilă a obișnuințelor noastre, un drum imposibil de evitat ; o autostradă a cărei plată este anihilarea posibilității de a reflecta. Încercați deci să vă aventurați într-o plimbare instinctivă, în exterior sau în interiorul casei voastre, fără niciun instrument perturbator (cărti, muzică, telefon, etc). Nu faceți decât să vă plimbați și căutați acel sentiment unic de convergență a minții cu eul interior.

Iată ce mi-as dori într-adevăr să experimentați !

Recompensa celor care vor reuși rezolvarea acestui exercițiu si repetarea sa, este aceea de a depăși simplul și prea comunul statut de spectator pentru a obține într-un final rolul atât de important de actor.

Arta și realul

1 august 201614 februarie 2018 / George S. / Scrie un comentariu

In primul rând pot spune că arta, din latinul „ars : îndeletnicire, meșteșug, etc.” ține doar de cunoștința umană. Este vorba despre o formă a activității creatoare a omului, care caută adesea să se exprime prin intermediul obiectelor de artă. Obiectele de artă sunt realități culturale, care nu există în natură și sunt fabricate în totalitate de către om.

Pe de altă parte, realul acoperă ansamblul lucrurilor care există sau care au existat.

In urma acestui raport apar următoarele întrebări :
– în calitate de creație, arta nu are nimic de-a face cu realul ?

Si dacă are… :
– ce relație intreține arta cu el ?
– arta ne îndepărtează de real sau în mod contrar, ne aproprie de el ?

Ei bine, răpsunsul imediat ar fii… da… , și nu …vom vedea de ce și cum…

Putem începe prin a arăta cum arta ar putea să ne îndepărteze de real.

Activitatea creatoare a omului, arta, îi permite acestuia de a pune o distanță între el și ceea ce există.

Arta permite evadarea

Cu siguranță, prin intermediul artei, omul se poate evada. Cotidianul dificil, greutățile vieții, cruda realitate pot fi o parte din motivele care ne împing către o călătorie în lumi străine, cert inexistente, dar reconfortante. „Avem arta pentru a nu muri de adevăr” spunea Nietzsche, care afecționa în mod special muzica, căci este, explica el, arta non figurativă prin excelență. Intr-adevăr, muzica nu reprezintă nimic din realitate și ne ușurează sufletul în așa fel încât ne permite să o uităm pe aceasta. Bineînteles, Nietzsche ne vorbeste despre muzica ce ne transportă, nu de cea care ne îngreunează, precum marșurile militare ale lui Wagner care îi dădeau dureri de cap si îl obligau să ia pastile geraudel !!! Este deci o utilitate a minciunii, o putere a falsului, o necesitate de ficțiune, de care omul are nevoie pentru a scăpa de teribila realitate și de așa zisul după-adevăr. Arta este bună când ne permite să suportam lumea. Adevărul este dur, realitatea indigestă : avem nevoie de artă pentru a nu suferi. Arta apare ca o activitate salutară : opera de artă capătă o funcție de redempțiune. Leonardo da Vinci spunea în acest sens că „arta consolează viața”. Arta ajută la suportarea eroică a durerii existenței. Are în acest sens un rol terapeutic : ține de sănătatea noastră, de viața noastră.

Arta mizează pe imaginar

Dincolo de nevoia de evadare legată de un cotidian posomorât, arta ne satisface nevoia de ficțiune. Putem paria mult pe faptul că pâna și un om fericit, care nu ar avea niciun motiv să evadeze din această lume, ar simți totuși această nevoie de a se extrage din lumea reală. Arta permite extracția pentru distracție. Este un divertisment. Crează lumi noi, personaje fictive, sau chiar ireale. Exemplul literaturii sau al cinemaului, moda serialelor scrise sau televizate evidențiază bine că omului îi place să se îndepărteze pentru un moment de ceea ce este, pentru a se mișca (emoționa) în sânul la ceea ce ar putea să fie, dar nu este. Exemplul extraordinarului (să ne gândim la încă recenta trilogie a lui Tolkien și la cortegiul său de hobbiți, elfi și alți vrăjitori) ilustrează din plin plăcerea pe care o poate resimți omul imaginându-și ceea ce nu este si nu ar putea nici măcar să existe vreodată. Toata literatura poveștilor cu zâne este un alt martor al acestei atracții pentru creaturile imaginare pe care omul le probează încă din copilărie. Arta ne produce astfel plăcere satisfăcându-ne nevoia de ficțiune.

Arta creeaza iluzie

Intr-un final, arta ne poate îndepărta de real într-un mod negativ : poate fi o minciună, în sensul unei manipulări. Poate să reprezinte o mistificare, un machiaj al adevărului. Exemplul artei oficiale (arta de propagandă, în cadrul regimurilor autoritare) ne demonstrează cum arta poate fi pusă în slujba celor mai aprige regimuri politice, într-o manieră de înfrumusețare a realității sau a transformarii acesteia în favoarea unei ideologii. Să ne gândim numai puțin la artiștii naziști, care căutau să promoveze rasa ariană în operele lor. De aceea, celebrul tablou al lui Magritte, care are ca titlu La trahison des images (Trădarea imaginilor), ne aduce aminte că este o diferență între reprezentarea realității și realitatea reprezentată (în speță, între o pipă si imaginea unei pipe).
În acest sens Platon se temea de artă si o considera ca inamic al adevărului și a cunoștinței : denunța arta ca pe o păcăleală vizuală. Arta este, sub acest unghi, o imitație iluzorie a realității : este domnia aparenței. Arta poate deci să ne îndepărteze de real pentru cele mai proaste motive.

Am văzut într-o prima fază că arta poate sa ne distragă din realitate, și în așa fel să ne îndepărteze de real. Cu toate acestea, artistul se rupe el mereu de lume ?

Ne reprezentăm adesea arta ca pe un fel de scăpare, un mijloc de evadare. Totuși, poate fi văzută și altfel : poate fi văzută ca un vector de cunoaștere.

Arta are o funcție didactică : mărturia

Arta poate în primul rând să ne apropie de real deoarece are o functie didactică : ne învață cunoștințe, cum o arată numeroasele exemple de romane istorice sau recitări din călătorii. Când Balzac scrie Comedia umană se vrea a fi un martor al secolului său, depre care ilustrează o stare, cu o pasiune detaliată și adevărată, o moștenire inestimabilă pentru generațiile posterioare. Atunci când Ernesto Guevara își publica Carnetele de călătorie, ne transmitea un raport al epocii sale pe care o descoperea prin intermediul periplului său.

Arta are o funcție contemplativă : reprezentarea

Mai mult de atât, arta ne apropie de real, în măsura în care poate avea și o funcție contemplativă. Astfel spus, ne arată anumite aspecte ale lumii pe care o privim, dar căreia nu îi acordăm timpul necesar pentru a o vedea intr-adevăr : frumusețea unui peisaj, arhitectura unei clădiri, estetica unui chip sau chiar a unui coș de fructe. Este o dezvăluire a realului. Bergson spunea că „arta este revelatoarea adevărului, o viziune mai directă a realității. Artistul, ne spune tot Bergson, „este un om care vede mai bine ca ceilalți, căci se uita la realitatea goală și fără voaluri”. In cotidian, facultatea noastră de percepție este strâns legată de utilitate. Atenția pe care o acordăm realității este redusă la aceea de care avem nevoie pentru a acționa de manieră eficace. Munca artistului consistă în a avea o atenție mai profundă asupra realității.

Arta are o funcție socială : denunțarea

In sfârsit, arta poate să ne apropie de real atunci când asumă o funcție socială de denunțare și revendicare. Arta angajată ne trezește către lume și ne face să gândim. Este purtătoare de mesaje asupra societății umane. Artistul denunță un anumit număr de fapte. Un exemplu eminent ar putea fi tabloul lui Picasso intitulat Guernica : opera poartă, cum o indică foarte bine titlul său precum și subiectul său, un eveniment singular, care este bombardamentul de către aviația nazistă, al unui sat spaniol sub regim franchist ; pune în lumină caracterul atroce al acestui eveniment și toată emoția pe care o inspiră. Mai mult decât un învățământ sau o descriere, este un strigăt de coleră și de oroare.

Mural_del_Gernika

Am văzut într-un al doilea timp că arta poate figura la fel de bine realitatea, și ne permite să o vedem de mai aproape. Ca o lupă, este o manieră de a ne apropia de real.

Putem vedea, într-o ultima fază ca arta poate, într-un anumit sens, sa ne îndeparteze de real pentru a ne apropia mai bine intr-un final. Paradox : ficțiunea este atunci pusă în slujba unei mai bune cunoașteri a realității.

Arta ne revelează într-o manieră deturnată :

Adevăruri universale

Este posibil ca artistul sa o foloseasca prin întermediul ficțiunii pentru a vehicula adevăruri universale. Opera de artă, chiar și fiind creată în totalitate, poate livra un învățământ asupra vieții și asupra lucrurilor. Este, cum spunea Bergson „un exemplu care ne servește de lecție”. Bergson evoca, pentru ilustrarea acestui apropo, Hamlet de Shakespeare : „eu nu sunt Hamlet, prințul Danemarcei, nepotul lui Claudius și îndrăgostit nebunește de Ofelia, dar pot înțelege această poveste și pot fi convins de către ea ; pot simți în profunzimile mele sinceritate sa și universalitatea din ea”. Opera de artă ne permite astfel să trecem de la particular la universal : o operă este singulară, dar în calitate de operă, este purtătoarea unui adevăr universal pe care ni-l destăinuie în ciuda – sau datorită – singularității sale. Exemplul fabulelor lui La Fontaine ilustrează formidabil această idee : fabulistul ne povestește o istorie imaginară (apologul), dar ne livrează un învățământ real (moralitatea). La Fontaine insista mult : „mă folosesc de animale pentru a educa oamenii”.

Adevăruri interzise

Mai mult, este posibil ca artistul să folosească ficțiunea pentru a denunța adevăruri interzise. Artistul exploatează atunci deturul prin imaginar pentru a conturna cenzura și a enunța adevăruri interzise care ar fi fost imposibil de spus altfel.

Adevăruri ignorate

În sfârsit, este posibil ca artistul, prin intermediul ficțiunii să vehiculeze adevăruri ascunse. Arta se proiectează în viitor, adică ireal, dar într-o manieră realistă, cum ne arată exemplul stiințifico-fantastic. Ficțiunea anticipează realitatea. Se îndepartează de realitatea prezentă pentru a se apropia mai bine de realitatea viitoare. Romanele sau filmele de anticipație reprezintă astfel un gen (literar sau cinematografic) a căror acțiune se desfașoară într-un viitor apropiat sau ipotetic, dar mereu realist. De exemplu, Ray Bradbury descrie în Fahrenheit 451 diferitele aspecte ale unei societăți care a căzut în totalitarism, la fel precum George Orwell în 1984 sau Aldous Huxley în Minunata lume nouă. In aceeași manieră, filmul Gattaca, al lui Andrew Niccol imaginează o lume futuristă în care putem alege genotipul copiilor și unde eugenismul se practică la scară mare datorită progreselor tehnice inedite.

69783

Să concludem !

Am văzut că arta poate servi ca mijloc de evadare în raport cu realitatea, dar nu se limitează doar la asta. Poate să ne și apropie, reprezentând realitatea și deschizându-ne-o spre cunoaștere. De aceea, artistul Paul Klee spunea că „arta nu ne redă vizibilul : ne redă invizibilul”.

Si în sfârșit, îndepărtarea sau apropierea pot fi complementare, și nu neapărat contradictorii !

Este munca un blestem ?

20 aprilie 201620 aprilie 2016 / George S. / Scrie un comentariu

Din punt de vedere etimologic cuvântul muncă se referă la un chin, din slavul maka = chin, și poate avea ca sinonime o panoplie de cuvinte precum calvar, canon, caznă, chin, durere, încercare, patimă, păs, pătimire, schingiuire, suferință, supliciu, tortură.

Munca

E clar ca pe baza acestei etimologii și a acestor sinonime munca poate fi imediat asociată cu ideea de suferință, cu un sentiment de violență împotriva propriei persoane. Acest sentiment este foarte bine evidențiat și în expresii populare de genul : „a merge la caznă”. În societățile noastre moderne, sociologii descriu aceeași idee atunci când evocă „blues-ul de duminică seara” sau „fobia de luni” …

Trebuie să vedem în muncă un blestem?

Pe scurt, un blestem este un rău care ni se întâmplă și care se dovedește inevitabil : fatalmente, omul ar fi condamnat la muncă și asta nu i-ar aduce decât stres și durere. Așadar, ne pierdem viața doar pentru a o câștiga, sau putem trage vreun beneficiu din muncă ?
Intr-o prima fază, vom vedea de ce munca este considerată un blestem. Dar apoi vom demonstra, într-o a doua etapă, că aceasta poate fi, dimpotrivă, chiar eliberatoare și emancipatoare. In cele din urmă, vom putea intr-o ultimă abordare, să substituim ideea de alienare (mai justa pentru mine) cu aceea de blestem.

Poate părea evident la început că munca poate sa ni se înfătișeze ca un blestem. Este o idee împărtășită de numeroase persoane care ne demonstrează că reprezentarea negativă a muncii este destul de răspandită. Și asta pentru că munca este o activitate servilă și penibilă.

O activitate servilă

Pe de-o parte, munca este considerată un supliciu căci este o activitate servilă. Ne simțim sclavi ai necesității de a se duce la muncă și în acelasi timp visăm la o stare de libertate totală în care nu am mai avea nevoie să muncim. A munci este o necesitate, si mai ales o necesitate pe care ne-am dori sa o dăm uitării. De astfel, in tradiția greco-romană, munca era concepută ca o pură pierdere de timp, rezervată pentru sclavi. Ea se supunea doar ordinului de necesitate. Nu era considerată ca având o valoare intrinsecă (ca atare). Acest lucru se ilustrează foarte bine în mitul epocii de aur relatat de Hesiod. Epoca de aur simbolizează un trecut prosper și fericit (un paradis pierdut) : este un timp de abundență și de nepăsare, unde munca nu își are locul. Vedem astfel că în mentalitatea antică, munca nu are nicio valoare, ea apare mai degrabă ca răspsuns al unui final strict utilitar.

O activitate penibilă

Pe de alta parte, munca este un blestem, deoarece este o activitate penibilă. In tradiția judeo-creștină, munca apare ca o activitate dureroasă, un blestem divin. Cum ne relatează Geneza, la capitolul 3:19 : „în sudoarea feței tale îţi vei mânca pâinea ta…”. Munca reprezintă pedeapsa impusă lui Adam de către Dumnezeu, în urma păcatului originar. Mitul căderii ne prezintă astfel munca precum o degradare, o activitate care nu are nicio valoare în sine, înafara celei de a fi o constrângere și o pedeapsă.
Astfel, într-o intreagă tradiție de gândire, munca este vazută sub această perspectivă a suferinței și a fatalității. Putem totusi sa o vedem și altfel ?

Ne reprezentăm munca fiind drept o necesitate și o greutate. Cu toate acestea, ea poate fi văzută și altfel : poate fi condiția libertătii și a fericirii ; poate acoperi in acest sens o dimensiune extrem de pozitivă.

O activitate eliberatoare

Munca poate fi vazută ca o binecuvântare pentru om deoarece poate fi eliberatoare. Este un paradox : munca apare ca fiind un sinonim al libertății (constrângerea eliberează !). Hegel prezintă astfel munca, a cărui natură este aceea de a transforma natura, de exemplu muncitorul va transforma materia pentru realizarea unei intenții : cultivă un câmp, construiește o casă, un baraj, etc. Prin intermediul muncii și a tehnicii, omul inversează relația de supunere : se eliberează de natură devenind stapânul ei. Astfel, tot pentru Hegel, munca și tehnica reprezintă o „viclenie a rațiunii”, deoarece sunt intermedierile prin care omul dobândește o libertate pe care nu o avea. Opoziția libertate/muncă este regândită în totalitate.

O realizare de sine

In plus, munca nu produce doar o schimbare a naturii (a obiectului transformat), dar și o transformare a omului (a subiectului ce muncește). Orice muncă munceste la transformarea unui om, în același timp cu obiectul (omul face munca și munca îl face pe om). Este ceea ce ne arată intr-o manieră exemplară dialectica stăpanului și a sclavului lui Hegel, unde cel din urmă, muncitorul, accede prin expertiza sa la independență, în timp ce comanditarul devine dependent de cel ce lucrează. Teza lui Hegel este aceea că munca nu este acea activitate servilă și demnă de dispreț, ci din contră, o activitate formatoare si eliberatoare : „prin intermediul muncii, constiința vine către sine”; „constiința muncitoare ajunge astfel la intuiția ființei independente” (a autonomiei sale, a inteligenței sale și a resurselor sale). Cel care este în realitate sclavul celuilalt este stăpânul, căci este dependent de cel ce muncește și deține tehnica.

O activitate implinitoare

Ne dăm seama aici că munca constituie fundamentul libertății noastre, dar putem merge mai departe rezonând astfel : putem spune că este condiția fericirii noastre. Intr-adevar, muncitorul poate descoperi o împlinire atunci cand munca pe care o realizează îi procură satisfacție. Nu este vorba numai de satisfacția lucrului bine făcut, dar și (…și mai ales) de intensa emoție pe care ne-o aduce o muncă în care ne-am investit. Exemplul artistului este în acest sens foarte emblematic : acesta se exprimă din plin prin activitatea sa, care devine mai apoi opera sa. Este și motivul pentru care Hegel (și mai apoiArendt) afirma că arta este încoronarea muncii.

După această interpretare, mai putem susține că munca este într-adevăr un blestem ? Chiar dacă poate fi considerată, cum am evocat mai sus, o activitate constrangătoare, nu mi se pare totuși că poate fi considerată drept un blestem, o fatalitate, căci pâna la urmă munca este doar ceea ce oamenii fac din ea.

Munca poate fi alienantă !

In schimb, mi se pare mai riguros în cele din urmă, de a substitui conceptul de blestem cu cel de alienare, pentru a caracteriza situațiile în care munca îi produce suferință omului. In cazul acesta, munca apare ca o degradare a muncitorului, dar asta nu are nimic de-a face cu o fatalitate.

O alienare economică

Critica marxistă a muncii are meritul de a sublinia caracterul potențial alienator al muncii (în sistemul capitalist). Muncitorul este alienat într-un sens primar, deoarece trebuie sa se vânda pentru a supraviețui. Deposedat de mijloacele de producție și de produsul finit, el nu mai vinde produsul muncii sale, ci forța sa de muncă. De unde reiese exploatarea muncitorului : valoarea de schimb a forței de muncă (costul muncii) este inferioară valorii sale de utilizare (munca pe care o produce) : de unde reiese profitul. Muncitorul (proletarul sub penița lui Marx) nu face parte din muncă, în niciun caz, nu mai mult decât produsul muncii sale sau mijloacele de producție. Prin urmare, este alienat din punct de vedere economic.

O alienare tehnică

In plus, muncitorul nu mai are măiestria, controlul asupra tehnicii : este doar o verigă din lanțul de producție. Trecerea de la divizia artizanală la divizia de fabrică muncitorească (munca pe bandă) duce la pierderea măiestriei tehnice a muncitorului.

Munca devine astfel o activitate din ce in ce mai abstractă. Este și ceea ce denunță Charlie Chaplin în filmul „Modern Times – (Timpurile Moderne)” în celebra scenă de prindere a șuruburilor : Charlot nu este decât o mașina ! Munca devine dezumanizantă. Tehnica nu mai este un mod de eliberare, ci o pierdere a libertății, căci o pierdere a măiestriei asupra ansamblului de procese si a mijloacelor tehnice : devine parcelară ; „muncitorul nu se mai folosește de masină, ci o servește”, ne spune tot Marx. Din cauza mașinii, muncitorul este deposedat, tehnic vorbind, de munca sa.

O alienare morală

In cele din urmă, munca poate fi vazută ca o alienare, în măsura în care e epuizantă pentru om și îl impiedică sa se bucure de o viață liberă si fericită. Nietzschze emite o critică radicala asupra muncii moderne, care și-a pierdut tot sensul și a devenit o înstrăinare de la libertatea umană. Tot el ne spune că munca este „cea mai buna poliție”. Asta înseamnă ca este o manieră de a disciplina individul, un mijloc de control asupra acestuia. Munca grea din zorii zilei pâna seara mobilizează toate facultățile noastre și impiedică orice reflecție.

Deci, este munca un blestem ?

Se pare că munca poate fi penibilă, constrângătoare și chiar dureroasă, munca este cauza multor suferințe fizice și morale. Acesta este modul pe care și-l reprezintă multe persoane, precum și o întreagă tradiție de gândire. Cu toate acestea, munca ii poate permite omului să se emancipeze. Filosoful Hegel ne invită în acest sens sa recitim mitul Genezei intr-o manieră pozitivă : pentru el, acest mit nu ne relatează povestea degradării, ci mai degrabă, a unei elevații ! Munca poate fi, mai ales, o binecuvântare decât un blestem !

Prin urmare, in cazul in care munca este dezumanizantă, putem vorbi intr-un mod mai echitabil despre o alienare decât despre un blestem. O reflecție riguroasă nu poate considera munca drept o pedeapsa fatală !

Inca o zi …

21 august 201522 august 2015 / George S. / Scrie un comentariu

…abordare lirica a unei secvente din viata unui muribund…

Mai vreau o zi sa traiesc, o zi sa vad, sa ascult, sa simt, fara sa ma gandesc la nimic, o zi plina, de dimineata pana in adancul noptii, sa fie cat mai incarcata, cat mai plina ziua asta pe care o cer. Vreau sa profit la maxim de ziua asta, sa o pot trai asa cum simt eu, cum vreau eu, ah da…, mai ales cum vreau eu. Fara sa dau nimanui nicio socoteala, fara sa raspund la nicio intrebare care nu-mi convine, fara sa fiu responsabil de vreo consecinta a comportamentului meu in aceasta zi. Vreau sa fie ziua mea, doar a mea, nu-mi pasa ca mai sunt alte 7 miliarde de oameni pe pamant. E ziua mea, cu M mare, a mea, unde EU sunt totul pentru toti si nimeni nu e nimic pentru mine. Ah…, ce eliberare ar fi daca as putea avea aceasta zi in plus, sa imi iau revansa pentru tot ce ar fi trebuit sa fac, pentru tot ce as fi putut face si nu am facut, pentru tot ce as vrea sa fac dar nu mai am timp sa fac. Nu-mi pasa ca mor, ca nu mai exist, vreau doar ca inainte de a exploda ca o stea in univers, sa fiu o supernova, atat de stralucitoare incat sa-mi orbeasca anturajul, un exces, asta vreau sa fiu, un exemplu de exces in toate. Numai faptul ca visez la asta, imi umple corpul de viata, de dorinta asta extrema de a trai ca un zeu omnipotent, mai multi zei in acelasi timp chiar, greci de preferinta, sa am natura atemporala a lui Chronos, forta lui Zeus, Poseidon si Ares reunita. Oricum mor, de ce m-ar interesa pe mine de ceilalti ? M-am nascut fara sa cer asta nimanui, am dus o existenta plina de lipsuri, de stres, de responsabilitati, mereu cu scopul de a ma integra, de a fi macar normal sau chiar si performant, dar pentru ce ? Cand am avut parte de educatie autoritara, cand de indopari cu humanism, religie, emotie si goana dupa bani ! La ce folos, mereu am fost cu un pas in urma, niciodata nu am reusit sa pot sa traiesc asa cum am vrut eu, cand am vrut eu. Si singur as fi vrut sa traiesc, nu simt nevoia sa impart ce am cu ceilalti si nici nu am nevoie de ce altii imi propun. Eu singur stiu ce vreau, vreau doar sa fiu eu, imi vine chiar sa urlu EU, atât de mult as fi putut sa ma iubesc. Sunt sigur de altfel ca sunt cel mai bun in ceea ce stiu, caci ceea ce nu stiu oricum nu are nicio importanta, nu ma afecteaza. Da… cat de mult mi-as dori inca o zi, as fi nebun sa pot sa o traiesc asa cum mi-am propus, sa fiu epuizat de viata, chiar si redusa in aceasta simpla zi. Va fi ziua unde totul este peisaj, unde totul se opreste asteptandu-ma pe mine, cautand o aliniere perfecta cu ritmul si dorinta mea. Un meniu providential din care sa selectionez tot ce-mi doresc ! Si apoi sa ma duc, ca ce conteaza unde ma duc, indiferent unde as ajunge, nu voi mai fi, eu cel ce n-am stiut sa fiu mai-nainte, voi fi neant. Sau poate altceva, dar la ce bun sa fii altceva cand nu ai stiut sa traiesti o viata-ntreaga, cand nu ai stiut sa te ocupi de tine. Mereu am vrut sa fiu altceva, dupa fiecare esec sau chiar si reusita, mereu o goana negandita catre altceva. Repet, nu-mi pasa daca ajung si unde ajung, acum realizez ca nu asta era important, de fapt, ce e si mai ilar, e ca nimic nu era important, ca puteam sa fac tot ce imi doream, singura conditie fiind aceea de a fi eu. Am stiut sa fac aproape tot ce mi s-a spus ca trebuie sa fac, dar nu am invatat niciodata sa fac ceea ce imi era pe plac. Mai mult de-atat, daca am facut ceea ce trebuia sa fac, ce mi s-a spus sa fac, de ce nu am macar satisfactia lucrului bine indeplinit ? Atâta ura am, dar nu e ura catre nimeni, poate doar impotriva mea, cum am putut sa fiu atat de orb, sa nu realizez un lucru atât de esential ? Cum de n-am putut fi eu ? Simt nevoia de revansa, impotriva tuturor ! De ce nu mi-a spus nimeni bine ai venit in aceasta lume, de ce nu mi-a spus nimeni ce-am venit sa fac cu adevarat aici ? Toata lumea asteapta sa ma duc ca sa-si exerseze cele mai bune fraze catre mine, dar ce rost, eu voi fi deja plecat atunci. Si totusi as mai vrea o zi, doar o zi sa pot sa traiesc liber, ghidat doar de propria mea natura, si da o numesc natura personalitatea mea, caci a naturii este consecinta. Sunt extenuat de dorinta de a-mi demonstra ca pot fi eu, macar pentru o zi ! Sclerozat de efortul supravietuirii, si nu vorbesc de ultimele zile sau ultimii ani, de cand incerc sa ma bat cu sfarsitul, vorbesc de toata viata mea, o viata supravietuita si cu mult regret netraita. Epuizat de a supravietui cand scopul meu era de a ma epuiza traind. Acum ravnesc la ziua asta in care in sfarsit as putea fi eu, inainte de a inceta de a mai fi, ceea ce nu am stiut niciodata sa fiu !

Chestiuni filosofice ce decurg din acest text :

Poate fi considerat acest muribund un egoist ?
Egoismul : microcosmos initiator de frustrari si ura ?
Moartea : fatalitate sau simpla finalitate ?

Citate celebre :

„Fericirea se naste din altruism, iar suferinta din egoism” – Bouddha
„Egoismul nu este dragoste de sine, ci doar o pasiune dezordonata de sine” – Aristotel
„Moartea nu este nimic pentru noi, caci cand noi suntem moarte nu poate fi, iar cand moartea este noi nu mai suntem” – Epicur

Despre timp … determinism si pozitivism

20 martie 201521 martie 2015 / George S. / Scrie un comentariu

Auzim mereu vorbindu-se despre timp in tot felul de circumstante, de la tot felul de oameni. Dar stim exact ce este timpul, si impactul pe care il are asupra realitatii ?

Simtul comun subscrie la urmatoarele trei afirmatii :

Spatiul exista
Timpul exista
Realitatea exista, indiferent daca este sau nu observata.

In ciuda simtului comun, as vrea sa va arat aici si acum ca ultimele doua propuneri nu prea sunt conciliabile.

Notiunea timpului are mai multe acceptari :

timpul fizicii lui Newton
timpul existentei noastre

Timpul fizicii newtoniene este in esenta reversibil. Ceea ce inseamna ca ni se permite explorarea trecutului si a viitorului folosind aceleasi metode. Evenimentele nu au niciun sens preferential. Planetele ar putea sa se roteasca intr-un sens, la fel de bine ca in celalalt. In acest mod determinist, timpul nu creaza si nici nu distruge. E doar o unitate de masura.

In viata de toate zilele e exact invers, timpul impune evenimentelor un sens preferential, deci este ireversibil. Un om imbatraneste ci nu intinereste, cafeaua se raceste in ceasca ci nu se incalzeste. Termodinamica cu faimosul sau principiu secund (al ireversibilitatii) i-a dat timpului o directie, un sens autorizat si un sens interzis. Totusi, termodinamica nu se contrazice cu fizica lui Newton. Ea indica evolutia probabila. Termodinamica nu contrazice in mod formal fizica newtoniana determinista, dar ii limiteaza practic domeniu de aplicatie. Asa ca e mai bine sa lasam planetelor timpul reversibil al lui Newton si sa ne ocupam mai bine de timpul ireversibil. Timpul ireversibil ne priveste pe toti in toata existenta noastra.

Exista doua conceptii despre timp care sunt identice cu conceptiile realitatii :

conceptia determinista sau realista
conceptia pozitivista.

Pentru un realist, realitatea exista indiferent daca este sau nu observata. Aceasta convingere se fondeaza pe simtul comun. Daca las un obiect, il gasesc acolo unde l-am lasat, sau cel putin daca nu-l mai gasesc, deduc ca nu mai exista sau ca a fost deplasat din acel loc. Daca ma duc la Paris, ma duc cu convingerea ca acest oras continua sa existe si in absenta mea. Pe cat de evidenta este aceasta pozitie realista, pe atat de contestabila este din punct de vedere logic. Si tocmai pe planul logic sunt atacati deterministii de catre pozitivisti. Fara a nega in mod formal existenta unei realitati, ei remarca ca nu are niciun sens de a evoca o realitate care nu este observata. Nu exista obiect fara subiect. Daca cred ca Paris exista in absenta mea, nu pot sa o dovedesc fara sa pot sa verific intr-un fel sau altul, adica fara sa fac vreun fel de observatie sau de masura.

Pozitivismul descalifica orice constructie abstracta dincolo de observatie. Ori, nu este usor de a da un sens ideilor si lucrurilor. In logica pozitivista, o afirmatie ca „Dumnezeu exista” nu este nici adevarata, nici falsa, doar fara sens. Mai tulburator chiar, pozitivistul aplica aceasta gandire oricarei situatii. Spunand ” Soarele continua sa existe dupa ce apune” nu are niciun sens decat daca il leg cu un observator, mais la vest, pentru a-mi confirma. Pana la urma, pot sa consider o parte din Luna ca o marturie indirecta si ca dovada a existentei Soarelui.

In aceste conditii, notiunea de adevar a unei teorii stiintifice nu reuseste sa treaca obstacolul Marii Rosii a sensului. Se ineaca si este pe veci inghitita cu tot cu armele faraonului. Pentru un pozitivist, o teorie nu este decat un model, intr-un domeniu de aplicatie limitat, care permite de a face preziceri care confirma observatia. El nu va spune ca relativitatea este prejudiciabila fizicii newtoniene, dar ca ea reduce si ii limiteaza campul de aplicatie.

De exemplu, sa ne imaginam acum un calator care asezat intr-un tren, se uita la peisajul defiland. Isi aduce aminte de acel peisaj pe care il contempla mai demult si isi imagineaza peisajul pe care-l va descoperi in curand. Doua moduri de a considera acest peisaj, pe care nu-l vede inca, dar pe care il imagineaza sau il reproduce in mintea sa.

Realistul va spune : „aceste peisaje exista si in prezent chiar daca nu le vad. Ca dovada, daca as reveni in urma, voi putea gasi peisajul asa cum l-am lasat. Este o posibilitate care nu poate fi infirmata de catre experienta in baza simtului comun. Chiar daca nu avem nicio proba, nu e posibil sa negam ceea ce e evident.” Ca si pentru Dumnezeu, absenta unei dovezi a existentei Sale nu este o dovada a absentei Sale.

In mod contrar, pozitivistul va spune : nu are niciun sens pentru mine sa cred ca peisajele pe care le-am vazut si pe care le voi vedea, exista in acest moment in care nu le vad. Singura existenta pozitiva este cea a experientei, deci cea a peisajului care este prezent in fata mea.

In lumea pluridimensionala a relativitatii generale, specificitatea coordonatei timp tine mai degraba de observator decat de lume. Noi putem facem diferenta intre timp si spatiu pentru ca timpul este o dimensiune in care calatorim intr-o miscare uniforma pe care nu putem nici sa o incetinim, nici sa o acceleram, nici sa o inversam dupa vointa noastra. In spatiu stim foarte bine sa ne deplasam cum ne dorim ; in timp este imposibil de a calatori conform dorintelor noastre.

Viata poate fi asemanata unei calatorii in tren : daca vedem lumea schimbandu-se cu zilele sau anii, este pentru ca peisajul defileaza in fata noastra, ci nu este acelasi peisaj static care ramane mereu neschimbat.

In aceste conditii, a pretinde ca trecutul, prezentul si viitorul nu exista, inseamna a gandi ca un calator care nu crede ca ar fi vreun sens in a spune ca peisajele la care a contemplat sau pe care le va contempla sunt reale ; aceasta gandire poate fi calificata ca o pozitie pozitivsta.

Pentru un realist insa, trecutul, prezentul si viitorul coexista. Ceea ce ar insemna ca timpul nu exista.

Totusi, gandirea noastra de baza contine o premiza si mai contestabila inca decat cea a determinismului. Imaginea calatorului in tren disociaza subiectul adica calatorul de obiect adica peisajul. Ori, aceasta discociere nu este ilicita din punct de vedere stiintific si asta este castigul esential al fizicii moderne. Imaginea calatorului poate fi foarte confuza. Daca, calatorim in coordonatele timp pentru a vedea defiland peisajul imuabil al universului, atunci e mai bine sa nu uitam ca apartinem noi insine acestui peisaj asupra caruia e posibil sa actionam. Timpul este si in noi si fara incetare muncim sa ii reorientam curba.

Kant a vazut in aceste doua concepte, determinism si pozitivism, niste „forme ale sensibilitatii” intr-un anume fel, un limbaj prin care omul dialogheaza cu natura. Dar natura ne raspunde intr-o limba straina fata de a noastra, initiind astfel interogatii lingvistice suplimentare asupra spatiului si a timpului.

Despre democratie

18 august 201421 august 2015 / George S. / Scrie un comentariu

Democratia, un regim al cuvantului

Sofistii, care promovau retorica, arta de a vorbi „bine”, sunt inventatorii democratiei. De fapt, democratia este regimul cuvantului in care adevarul depinde mai putin de o cunoastere a realitatii decat de capacitatea de a convinge, de a-si impune propriile opinii prin arta discursului. Nu sunt decat opinii si cea mai buna nu este cea mai adevarata, ci cea mai convingatoare. Cel ce detine arta convingerii, detine si puterea.

De aceea sofistii promoveaza retorica. Retorica are un rol cheie pentru a prezenta ca fiind mai adevarata o opinie fata de alta. Nu este vorba despre a demonstra ca acea opinie este adevarata, ci de a o face sa apara adevarata.

Platon (cca. 427-347 i.Hr) abordeaza aceasta tema a retoricii in cartea sa Gorgias, dialog ce poarta numele unui celebru retor.
Pentru Gorgias, retorica este arta suprema, nimic nu ii rezista : „nu exista nimic despre care oratorul sa nu poata sa vorbeasca; in public, cu cea mai mare forta de persuaziune, exact ca un veritabil specialist. Ah ! Atat de mare este puterea acestei arte a retoricii.” Cel ce detine cheile discursului, detine cheile puterii. In felul acesta legile nu sunt decat conventii care reflecta opinia numarului cel mai mare. Opinia cea mai raspandita devine norma. Democratia este deci regimul cuvantului, unde adevarul depinde mai putin de o cunoastere a realitatii decat de capacitatea de a convinge, de a-si impune opiniile prin arta discursului.

Democratia, tirania opiniei (conceptie antica)

Tot in Gorgias, Platon ataca sofistii, calificandu-i drept demagogi sau magulitori, dar ataca si, intr-un mod mai discret, democratia. Pentru el, acest regim politic favorizeaza aparitia sofistilor deoarece este fondat pe dominatia opiniei. Democratia este traducerea politica a „relativismului” sofistilor (cunoasterea este relativa opiniilor subiective ale fiecaruia).

Mai mult chiar, pentru Platon, multimea nu poate sa guverneze bine, caci ea nu poate sa vada cu discernamant binele comun, si nu cauta decat binele individual. Trebuie deci evitat orice mod democratic de functionare. Democratia nu este decat o tiranie a poporului, care este ignorant si animalic. Este deci o tiranie a opiniilor si a dorintelor. Platon credea ca poporul confunda opinia cea mai raspandita cu opinia cea mai buna. Nu numai ca este manipulat de acesti demagogi, dar in plus este sclavul dorintelor sale.

Democratia, un mijloc si nu un sfarsit (conceptie moderna)

Tocqueville (1805-1859) a incercat sa explice si sa analizeze imensele mutatii sociale care se operau in timpul sau : emergenta individualismului, a democratiei, noile tensiuni insolubile intre libertate si egalitate …

Tocqueville credea ca modernitatea este caracterizata printr-o tensiune fundamentala intre doua pasiuni politice umane : egalitate si libertate. Democratia este mai intai o dinamica sociala de egalizare a conditiilor. Aceste revendicari de egalitate, de desfiintare a privilegilor, de participare egala in viata politica produc revolutii si primele tentative de democratie. „In democratie, servitorii nu sunt numai egali intre ei ; putem sa spunem ca sunt, intr-un fel, egalii stapanilor lor.”

Totusi, Tocqueville constata ca procesul de egalizare este insotit in mod logic de disolutia influentelor sociale, de legaturi de dependenta si pulverizeaza legatura sociala, amenintand in felul acesta exercitiul insusi al libertatii si al responsabilitatii fiecarui cetatean. De fapt, egalizarea este insotita de o fragilitate mai mare a indivizilor care devin izolati si separati unii de altii. Pentru a evita anarhia si a-si proteja binele, ei se incred intr-un sistem unic si centralizat al puterii, caruia ii deleaga toate drepturile lor.

Trebuie deci, in opinia lui Tocqueville, remediata aceasta problema prin dezvoltarea asociatiilor civile si a unei „democratii locale” pentru a intretine contra-puteri si in acelasi timp prin lupta impotriva individualismului narcisist si a etatismului, ambele liberticide. Dar trebuie mai ales sa intelegem ca egalitatea nu este decat un mijloc in slujba libertatii, si nu un sfarsit in sine. Daca oamenii sunt egali, este pentru ca toti sunt capabili sa traiasca si sa gandeasca singuri, fara a fi supusi tutelei unui Stat.

Marele mesaj al lui Tocqueville, este acela ca majoritatea nu are dreptul sa faca tot ce isi doreste. Atunci cand pretindem ca, intr-o democratie, tot ce este legal este just, democratia degenereaza in demagogie, intr-o tiranie a majoritatii.
Altfel spus, democratia trebuie sa fie in serviciul libertatii si regula majoritara trebuie sa fie limitata prin regula respectului absolut ale drepturilor fundamentale ; dreptul la viata, dreptul la proprietate, libertatea de exprimare, libertatea religioasa, libertatea de a intreprinde, etc.

Impotriva fricii si a principiului de suspiciune

13 august 201422 august 2015 / George S. / Scrie un comentariu

O respiratie intensa, inima care bate, prea tare, gatul care se sugruma, o voce ragusita, corpul intreg paralizat, pietrificat, gandurile oprite. Frica este mai intai toata aceasta fiziologie descrisa atat de bine de Alain, filozoful, in timpul sau. Intelegem ca din principiul fiecarei frici, exista, cum remarca si el, in definitv, frica de a ne fi frica. Si ca atunci curajul poate sa se rezume la un nu inca opus la survenirea sa, ceea ce Platon sugera deja in Thrasymachus.

Fara nicio indoiala, in comparatie cu anxietatea, care nu are niciunul, frica isi da intotdeauna obiecte. Aceste obiecte sunt multiple si se reinoiesc fara incetare. Cei mai buni istorici au demonstrat-o la scara istoriei umane. Si antropologii ne dau numeroase marturii si documente. Fiecare civilizatie are maniera sa proprie de a-si imblanzi fricile. Umanitatea nu s-a oprit niciodata din variatia practicilor si a conceptiilor vizand sa-si asigure un fel de stapanire simbolica.

Dar poate niciodata obiectele fricii nu au devenit sistem asa de mult ca in cazul societatilor noastre : razboiul, saracia si somajul, cele trei bantuiri moderne, pe langa care se adauga poluarea, noile mari epidemii, modificarile climatice, OGM-urile, clonarea reproductiva, energia nucleara, deseurile radioactive … Un calificativ greu al unei intregi filozofii este reunit : ireversibil.

Timpul aproape ca nu mai este perceput, decat sub aspectul e prea tarziu. Si viitorul „devine supliciu imediat ce incercam sa il contemplam in loc sa il facem”.

Media ne produce o succesiune in randuri stranse, de imagini catastrofice care suscita si intretin o viziune fatalista a istoriei noastre ; o morala pesimista preia conducerea, pana in Statele Unite, in defavoarea optimismului inerent filozofiei progresului care inspira odata increderea in viitor, propriu lumii occidentale.

Majoritatea responsabililor politici, in loc sa se opuna acestui fatalism si acestui pesimism, nu fac decat sa il agraveze. Isi inchipuie ca pot sa traga un folos. Reinnoind cu gandirea lui Thomas Hobbes, ei conjuga frica si individualism ca motive si resort de ordine sociala. Rezultat : individualismul se transforma in egoism. Egoismul suscita cele mai aprigi violente. Insecuritatea isi intinde regatul. Securitatea devine acum figura a idealului vietii umane, in locul si la locul libertatii sub care era subordonata in gandirea clasica, ca simplu mijloc cu sfarsit.

Aceasta securitate cheama in mod traditional stiinte si tehnologii in serviciul eficacitatii sale. Vedem astazi biometria care ne rapeste corpurile pentru a le transforma in fisiere vii, a caror crestere risca de a purta un prejudiciu ireversibil la cele mai elementare drepturi ale omului din care societatile noastre si-au facut blazonul.

Idealul de securitate se traduce intr-un mod insidios sau inselator, printr-un detestabil dicton „feriti-va unii de altii”. Nu stim cum sa procedam fara sa aprindem „razboiul tuturor impotriva tuturor” si sa ii opunem un ideal de libertate proiectat ca expansiune fara limitele puterii individuale.

Nu e de ajuns sa invocam ratiunea care se desfasoara in cunostinta stiintifica.

Primatul epistemologic al cunostintei asupra actiunii a suscitat ceea ce putem numii o versiune ciudata a filozofiei Progresului. Ea s-a prezentat ca mostenitoare a filozofiei Luminilor, dar a refuzat dimensiunile metafizice. A facut din stiinta si din aplicatiile sale valoarea suprema, din certitudinea acestui adevar garantia justitiei actiunii. E acest soclu intelectual care se vede astazi pus sub semnul intrebarii. De cateva decenii, ideea de Progres a intrat in decadenta. Valoarea stiintei este relativizata. Tehnologia suspecta, sau chiar diabolizata. Natura sau Viata sunt ridicate in mari fetisuri. Ciudatul destin al principiului de precautie este legat de aceasta clatinare. Pierzandu-si reperele, societatea noastra europeana este anxioasa. Orice obiect e bun pentru a-si fixa aceasta anxietate : plantele OGM, antenele de telefonie mobila, pandemia de gripa H1N1 sau mai recent Ebola, nanotehnologiile, islamul … .

Principiul de precautie, popularizat de Hans Jonas, introdus in 1992 in Tratatul de la Maastricht, trebuia sa redea increderea cetatenilor occidentali. Astazi e hrana anxietatii. Chestiunea asa numita a „undelor” e un bun exemplu a acestei anxietati fara obiect. Niciun mijloc de cauzalitate nu este stabilit intre nelinistea de care fac act reclamantii si instalatiile unei antene de telefonie mobila in proximitatea cladirilor de locuinte. Motivul asa zis de électro-sensibilitate est izolat si chiar inlaturat. Desi unele instalatii respecta in mod scrupulos normele tehnice impuse si stabilite de catre stat, unele tribunale le dau câstig reclamantilor (Ex : Curtea de Apel de la Versaille).

In afara cazurilor extreme, suntem obligati sa constatam ca expertiza stiintifica este de acum inainte peste tot supectata, sau chiar renegata, considerata ca partizana, supusa unor conflicte de interese insurmontabile.

Episoadele tragice nu lipsesc de cateva decenii si sunt baza acestei banuieli : sange contaminat, boala vacii nebune, vaccinarea impotriva hepatitei B … nenorocirea dezbaterilor publice in privinta nanotehnologiilor ale caror sesiuni au fost in mod sistematic sabotate de grupuri violente, si care prezinta aceste tehnologii ca profunzimea si originea raului. Daca sunteti fizician si ati lucrat in acest domeniu foarte complex, ati fost cu siguranta finantat de catre industriasi. Nu sunteti deci impartial. Daca e sa vedem lucrurile din acest punct de vedere, singura expertiza „independenta” ar fi atunci cea a militantilor care nu au avut niciodata contact cu cercetarea domeniului respectiv … si uite asa inventam notiunea pe care o putem numii drept „expertiza ignoranta”.

Principiul de precautie intervine in acest context : cunoasterea stiintifica nu ar fi decat o opinie printe multe altele – „construita social”, iata ce repeta intruna sociologii de stiinte de 30 de ani, reluand fara sa zica sau fara sa stie tezele sovietice de dupa razboi. Cum a spus-o foarte bine Maurice Tubiana, atentia se focalizeaza intotdeauna pe pericol ; niciodata pe beneficiile inovatiei . O expertiza stampilata de „dovezi” impuse opiniei de catre industriasii fricii (cu Hollywood in capul listei) ar incepe in mod contrariu prin studiul „balantei” beneficii/pericole.

Principiul de precautie, cum este perceput astazi, are efectul contrar celui initial prevazut si hraneste frica viitorului. Incepand cu domeniul mediului inconjurator, a castigat domeniul sanatatii, si din aproape in aproape, datorita unor interpretari abuzive, isi intinde stapanirea catre toate domeniile inovante.
Intrebarea esentiala nu mai este astazi de a face bine diferenta intre preventie, care se refera la riscurile dovedite ( de exemplu gripa H1N1) si precautie care trebuie sa se refere la riscurile nedovedite, de altfel „grave si ireversibile”.
Intrebarea nu mai este de a sti daca principiul duce la imobilizm sau este, in mod contrar, un principiu de actiune (si de cercetare).
Intrebarea majora este cea a veritabilei antropologii care intervine la locul si in numele sau : aceea a omului precaut bantuit de catastrofe, ale carora risca sa fie el insusi autorul prin prea multa indrazneala inventiva.

Ecologismul ambiant a facut din asta modelul sau : impotriva prometeismului Luminilor, intelepciunea frugala a dezvoltarii pe termen lung pe care sfarsim prin a nu mai vedea de ce este o dezvoltare atunci cand ii adaugam tema decresterii. Cand il inchipuim cum trebuie, din perspectiva deciziei publice, vedem principiul de precautie transformandu-se intr-un „principiu umbrela” sub care se acopera automat administratori si oameni politici.

In numele principiului de precautie, cerem fiecaruia ce intreprinde (o activitate productiva sau o cercetare creativa) de a aduce in avans proba de absenta a riscului pe care ar putea sa-l intampine sau pe care ar putea sa-l produca altora – ceea ce excede pur si simplu posibilitatile conditiei umane. Le cerem in numele aceluiasi principiu care devine „principiu de suspiciune” sa prevada imprevizibilul. Un fel de magie care ne-ar permite sa ne depasim limitele naturale.

Suscitam si promovam aparitia unui nou tip de om care risca sa renunte la orice progres in cunoastere si in actiune, din incapacitatea de a produce certitudini absolute care ii sunt impuse inainte de a intreprinde.

E vorba de timp, de timpul uman despre care este vorba in definitiv. Chestiune filozofica radicala.

Nu, nu stim si nu putem sa prevedem imprevizibilul, dar, cum o remarca filozoful si omul de actiune Gaston Berger, trebuie sa pastram mereu in constiinta ceea ce imprevizibilul poate sa produca si sa ne pregatim sa-l confruntam. Trebuie sa ne deschidem spre imprevizibil, nu numai pentru a indeparta pericolul, dar pentru a apuca sansa care se prezinta.

Nu, nu e posibil de a prezenta dovada unei absente a riscului, dar luand in calcul riscul potential, putem – trebuie – sa facem efortul intelectual si fizic indispensabil nu numai pentru a-l dovedi (sau nu) dar pentru a-l evita. Inca o data, este vorba de o atitudine etica, aceeasi care se gaseste, prin tehnica, la originea progresului de cunostiinte si ale aplicatiilor ei in lumea moderna.

De ce sa filosofam ?

10 august 201420 iunie 2015 / George S. / Scrie un comentariu

Sa incepem cu aceasta intrebare simpla :

De ce sa filosofam ?

Filosofia este din punct de vedere etimologic dragostea de intelepciune. E normal ca toata lumea sa-si doreasca intelepciune. Pana aici nu e niciun fel de contradictie, dar dificultatea de a avea acces la intelepciune sau filosofie vine din meprizarea educatiei si lipsa reflectiei . Totul este proportional, nu putem emite pretentii in niciun domeniu fara a consacra mai mult sau mai putin timp acelui domeniu. Filosofia nu este o exceptie.

Raspunsul meu preferat si cel mai simplu la intrebarea de mai sus este dat de Platon in alegoria „Mitul pesterii” din cartea a VII a din Republica. Pentru cei care nu cunosc aceasta alegorie, puteti viziona un mic film explicativ de 2 minute aici. Totusi pentru cei care au putin timp, este mai indicata lectura ei.

Interpretarea acestei alegorii este rapsunsul la intrebarea noastra.

Sa filosofam este sa ne apropiem de lumina necesara intelegerii. Cum putem sa traim intr-adevar, daca tot ce vedem sunt umbre ? Cum putem sa traim daca tot ce auzim este doar ecou ?

Filosofia este o obligatie a omului, care prin definitie este rational. In societatea actuala, libertatea de a gandi a fost înlocuita de libertatea de exprimare. Dar ce putem exprima daca nu gândim ? Pentru a se elibera din „lanturile pesterii” trebuie depasit statutul de mesager ale unor informatii si contrainformatii induse prin prea bine numita „mass-media”, care filtreaza si aranjeaza dupa convenienta proprie.

Nu sunt un adept al teoriilor conspirationiste, nu este scopul acestui blog, dar intelepciunea ne gaseste intotdeauna adapost.

Un om intelept, este un om liber, caci nimeni nu-i poate controla ratiunea.

Pe langa libertatea pe care ne-o confera, filosofia este si sursa de placere infinita prin studiul marilor filosofi din antichitate pana in zilele noastre. Acest privilegiu al placerii este insa greu de accesat si necesita abordarea filosofiei ca stil de viata !
Indiferent insa de timpul acordat studiului filosofiei, cel mai important lucru de retinut este ca „rolul filosofiei nu este de a cunoaste orbeste citate fara rost, ci adevaratul rol este de a ne face sa iubim gandirea”.

Acesta este si unul din rolurile acestui blog. Nu tratam istoria filosofiei, ci doar „indraznim” a filosofa intr-o lume din ce in ce mai standardizata.

Sper sa reusesc sa va deschid macar un pic apetitul pentru filosofie si pentru asta o sa revin cu subiecte ce necesita explicatii mai complexe in zilele ce urmeaza.

filotopia.com

Perspective filosofice

Autor: George S.