In primul rând  pot spune că arta, din latinul „ars :  îndeletnicire, meșteșug, etc.” ține doar de cunoștința umană. Este vorba despre o formă a activității creatoare a omului, care caută adesea să se exprime prin intermediul obiectelor de artă. Obiectele de artă sunt realități culturale, care nu există în natură și sunt fabricate în totalitate de către om.

Pe de altă parte, realul acoperă ansamblul lucrurilor care există sau care au existat.

In urma acestui raport apar următoarele întrebări :
– în calitate de creație, arta nu are nimic de-a face cu realul ?

Si dacă are… :
– ce relație intreține arta cu el ?
– arta ne îndepărtează de real sau în mod contrar, ne aproprie de el ?

Ei bine, răpsunsul imediat ar fii… da… , și nu …vom vedea de ce și cum…

Putem începe prin a arăta cum arta ar putea să ne îndepărteze de real.

Activitatea creatoare a omului, arta, îi permite acestuia de a pune o distanță între el și ceea ce există.

Arta permite evadarea

Cu siguranță, prin intermediul artei, omul se poate evada. Cotidianul dificil, greutățile vieții, cruda realitate pot fi o parte din motivele care ne împing către o călătorie în lumi străine, cert inexistente, dar reconfortante. „Avem arta pentru a nu muri de adevăr” spunea Nietzsche, care afecționa în mod special muzica, căci este, explica el, arta non figurativă prin excelență. Intr-adevăr, muzica nu reprezintă nimic din realitate și ne ușurează sufletul în așa fel încât ne permite să o uităm pe aceasta. Bineînteles, Nietzsche ne vorbeste despre muzica ce ne transportă, nu de cea care ne îngreunează, precum marșurile militare ale lui Wagner care îi dădeau dureri de cap si îl obligau să ia pastile geraudel !!! Este deci o utilitate a minciunii, o putere a falsului, o necesitate de ficțiune, de care omul are nevoie pentru a scăpa de teribila realitate și de așa zisul după-adevăr. Arta este bună când ne permite să suportam lumea. Adevărul este dur, realitatea indigestă : avem nevoie de artă pentru a nu suferi. Arta apare ca o activitate salutară : opera de artă capătă o funcție de redempțiune. Leonardo da Vinci spunea în acest sens că „arta consolează viața”. Arta ajută la suportarea eroică a durerii existenței. Are în acest sens un rol terapeutic : ține de sănătatea noastră, de viața noastră.

Arta mizează pe imaginar

Dincolo de nevoia de evadare legată de un cotidian posomorât, arta ne satisface nevoia de ficțiune. Putem paria mult pe faptul că pâna și un om fericit, care nu ar avea niciun motiv să  evadeze din această lume, ar simți totuși această nevoie de a se extrage din lumea reală. Arta permite extracția pentru distracție. Este un divertisment. Crează lumi noi, personaje fictive, sau chiar ireale. Exemplul literaturii sau al cinemaului, moda serialelor scrise sau televizate evidențiază bine că omului îi place să se îndepărteze pentru un moment de ceea ce este, pentru a se mișca (emoționa) în sânul la ceea ce ar putea să fie, dar nu este.  Exemplul extraordinarului (să ne gândim la încă recenta trilogie a lui Tolkien și la cortegiul său de hobbiți, elfi și alți vrăjitori) ilustrează din plin plăcerea pe care o poate resimți omul imaginându-și ceea ce nu este si nu ar putea nici măcar să existe vreodată. Toata literatura poveștilor cu zâne este un alt martor al acestei atracții pentru creaturile imaginare pe care omul le probează încă din copilărie. Arta ne produce astfel plăcere satisfăcându-ne nevoia de ficțiune.

Arta creeaza iluzie

lIntr-un final, arta ne poate îndepărta de real într-un mod negativ : poate fi o minciună, în sensul unei manipulări. Poate să reprezinte o mistificare, un machiaj al adevărului. Exemplul artei oficiale (arta de propagandă, în cadrul regimurilor autoritare) ne demonstrează cum arta poate fi pusă în slujba celor mai aprige regimuri politice, într-o manieră de înfrumusețare a realității sau a transformarii acesteia în favoarea unei ideologii. Să ne gândim numai puțin la artiștii naziști, care căutau să promoveze rasa ariană în operele lor. De aceea, celebrul tablou al lui Magritte, care are ca titlu La trahison des images (Trădarea imaginilor), ne aduce aminte că este o diferență între reprezentarea realității și realitatea reprezentată (în speță, între o pipă si imaginea unei pipe).
În acest sens Platon se temea de artă si o considera ca inamic al adevărului și a cunoștinței : denunța arta ca pe o păcăleală vizuală. Arta este, sub acest unghi, o imitație iluzorie a realității : este domnia aparenței. Arta poate deci să ne îndepărteze de real pentru cele mai proaste motive.

Am văzut într-o prima fază că arta poate sa ne distragă din realitate, și în așa fel să ne îndepărteze de real. Cu toate acestea, artistul se rupe el mereu de lume ?

Ne reprezentăm adesea arta ca pe un fel de scăpare, un mijloc de evadare. Totuși, poate fi văzută și altfel : poate fi văzută ca un vector de cunoaștere.

Arta are o funcție didactică : mărturia

Arta poate în primul rând să ne apropie de real deoarece are o functie didactică : ne învață cunoștințe, cum o arată numeroasele exemple de romane istorice sau recitări din călătorii. Când Balzac scrie Comedia umană se vrea a fi un martor al secolului său, depre care ilustrează o stare, cu o pasiune detaliată și adevărată, o moștenire inestimabilă pentru generațiile posterioare. Atunci când Ernesto Guevara își publica Carnetele de călătorie, ne transmitea un raport al epocii sale pe care o descoperea prin intermediul periplului său.

Arta are o funcție contemplativă : reprezentarea

Mai mult de atât, arta ne apropie de real, în măsura în care poate avea și o funcție contemplativă. Astfel spus, ne arată anumite aspecte ale lumii pe care o privim, dar căreia nu îi acordăm timpul necesar pentru a o vedea intr-adevăr : frumusețea unui peisaj, arhitectura unei clădiri, estetica unui chip sau chiar a unui coș de fructe. Este o dezvăluire a realului. Bergson spunea că „arta este revelatoarea adevărului, o viziune mai directă a realității. Artistul, ne spune tot Bergson, „este un om care vede mai bine ca ceilalți, căci se uita la realitatea goală și fără voaluri”. In cotidian, facultatea noastră de percepție este strâns legată de utilitate. Atenția pe care o acordăm realității este redusă la aceea de care avem nevoie pentru a acționa de manieră eficace. Munca artistului consistă în a avea o atenție mai profundă asupra realității.

Arta are o funcție socială : denunțarea

In sfârsit, arta poate să ne apropie de real atunci când asumă o funcție socială de denunțare și revendicare. Arta angajată ne trezește către lume și ne face să gândim. Este purtătoare de mesaje asupra societății umane. Artistul denunță un anumit număr de fapte. Un exemplu eminent ar putea fi tabloul lui Picasso intitulat Guernica : opera poartă, cum o indică foarte bine titlul său precum și subiectul său, un eveniment singular, care este bombardamentul de către aviația nazistă, al unui sat spaniol sub regim franchist ; pune în lumină caracterul atroce al acestui eveniment și toată emoția pe care o inspiră. Mai mult decât un învățământ sau o descriere, este un strigăt de coleră și de oroare.

 

Am văzut într-un al doilea timp că arta poate figura la fel de bine realitatea, și ne permite să o vedem de mai aproape. Ca o lupă, este o manieră de a ne apropia de real.

Putem vedea, într-o ultima fază ca arta poate, într-un anumit sens, sa ne îndeparteze de real pentru a ne apropia mai bine intr-un final. Paradox : ficțiunea este atunci pusă în slujba unei mai bune cunoașteri a realității.

Arta ne revelează într-o manieră deturnată :

Adevăruri universale

Este posibil ca artistul sa o foloseasca prin întermediul ficțiunii pentru a vehicula adevăruri universale. Opera de artă, chiar și fiind creată în totalitate, poate livra un învățământ asupra vieții și asupra lucrurilor. Este, cum spunea Bergson „un exemplu care ne servește de lecție”. Bergson evoca, pentru ilustrarea acestui apropo, Hamlet de Shakespeare : „eu nu sunt Hamlet, prințul Danemarcei, nepotul lui Claudius și îndrăgostit nebunește de Ofelia, dar pot înțelege această poveste și pot fi convins de către ea ; pot simți în profunzimile mele sinceritate sa și universalitatea din ea”. Opera de artă ne permite astfel să trecem de la particular la universal : o operă este singulară, dar în calitate de operă, este purtătoarea unui adevăr universal pe care ni-l destăinuie în ciuda – sau datorită – singularității sale. Exemplul fabulelor lui La Fontaine ilustrează formidabil această idee : fabulistul ne povestește o istorie imaginară (apologul), dar ne livrează un învățământ real (moralitatea). La Fontaine insista mult : „mă folosesc de animale pentru a educa oamenii”.

Adevăruri interzise

Mai mult, este posibil ca artistul să folosească ficțiunea pentru a denunța adevăruri interzise. Artistul exploatează atunci deturul prin imaginar pentru a conturna cenzura și a enunța adevăruri interzise care ar fi fost imposibil de spus altfel.

Adevăruri ignorate

În sfârsit, este posibil ca artistul, prin intermediul ficțiunii să vehiculeze adevăruri ascunse. Arta se proiectează în viitor, adică ireal, dar într-o manieră realistă, cum ne arată exemplul stiințifico-fantastic. Ficțiunea anticipează realitatea. Se îndepartează de realitatea prezentă pentru a se apropia mai bine de realitatea viitoare. Romanele sau filmele de anticipație reprezintă astfel un gen (literar sau cinematografic) a căror acțiune se desfașoară într-un viitor apropiat sau ipotetic, dar mereu realist. De exemplu, Ray Bradbury descrie în Fahrenheit 451 diferitele aspecte ale unei societăți care a căzut în totalitarism, la fel precum George Orwell în 1984 sau Aldous Huxley în Minunata lume nouă. In aceeași manieră, filmul Gattaca,  al lui Andrew Niccol imaginează o lume futuristă în care putem alege genotipul copiilor și unde eugenismul se practică la scară mare datorită progreselor tehnice inedite.

Să concludem ! 

Am văzut că arta poate servi ca mijloc de evadare în raport cu realitatea, dar nu se limitează doar la asta. Poate să ne și apropie, reprezentând realitatea și deschizându-ne-o  spre cunoaștere. De aceea, artistul Paul Klee spunea că „arta nu ne redă vizibilul : ne redă invizibilul”.

Si în sfârșit, îndepărtarea sau apropierea pot fi complementare, și nu neapărat contradictorii !